Dana Nealcoș

Pe Dana Nealcoș o știu de ceva vreme, din online, ca social media manager ❤️ De curând am interacționat mai mult cu ea, și, vă zic sincer, am rămas impresionată! Pentru mine, expunerea pe social media a fost, până să o întâlnesc, extrem de dificilă. Simțeam că e ceva fals, obositor, greu, total inconfortabil...

O urmăream pe Dana, și cât de naturală e când se expune pe social media. Așa că m-am înscris, fără prea mari speranțe, la un mentorat cu ea, tocmai pentru a învăța să mă expun mai mult pe social media. Am descoperit-o pe Dana reală așa cum e și în online- autentică, directă și diplomată în același timp, extrem de eficientă și devotată să facă o treabă bună.

O laud și o zic tuturor- alături de ea, mi-a dispărut mult din frica de expunere în online, o frică paralizantă în cazul meu. Stilul ei m-a motivat, m-a inspirat și mi-am dorit să facă parte din Women Inspire Women. A scris un articol sincer, autentic pe care te invit să îl citești! ❤️

Spune-mi câte ceva despre tine.

Pentru cei care îmi văd fățuca pentru prima oară: sunt Dana, social media manager și fondatoarea Nealcos Marketing, cunoscută (printre altele) pentru îndemnul meu clasic: “fă Reels” sau “poți să zâmbești și să începi”.

Dar probabil citești acest articol mai degrabă tu — cel sau cea care mă cunoști deja puțin. Și atunci știi că, dincolo de camere și conținut, ajut oamenii să se exprime autentic în online, să-și depășească teama de expunere și să-și găsească o voce care chiar le aparține. ❤️

Care sunt valorile cele mai importante pentru tine?

Când aud întrebarea asta – „Care sunt valorile tale?” – îmi vine să răspund cu cele „corecte”: familia, sănătatea, relațiile, cariera... Doar că realitatea mea e puțin mai nuanțată. Și abia când am fost pregătită să mi-o recunosc, am început să trăiesc mai liniștită cu mine însămi.

Îmi iubesc profund familia. Ei sunt sprijinul meu, refugiul meu. Fără ei, n-aș avea oaza de liniște care-mi permite să funcționez în felul în care o fac acum. Dar, poate tocmai pentru că acolo e bine, acolo nu mai „strigă” nimic, familia nu mai e pe primul loc în lista mea de valori.

Și da, dacă ar fi să o așez undeva, ar fi pe locul trei. Un loc blând. Trei e un număr bun… zic eu, ca să nu mă mai simt vinovată.

Nu-mi doresc să păstrez o ordine clasică, așa că o să încep cu ce e cel mai adevărat pentru mine: autenticitatea.

Sunt o femeie care vine cu mai multe la pachet.

„Prea” multe, ar zice unii: prea energică, prea lipicioasă, prea sensibilă, prea încăpățânată, prea feminină, prea zgomotoasă, prea naivă, prea decisă... prea mult.

Viața cu mine nu e lentă și nici monotonă. Iar dacă, uneori, pare așa, e doar pentru că mai pun frână intenționat. Să nu deranjez. Să nu fiu „prea”.

Primul care a fost cu adevărat surprins de intensitatea mea a fost tata.

Îmi spunea, cu o grijă care doar din iubire putea veni, să mă mai domolesc, că viața nu va fi blândă cu mine așa. N-a fost o critică, ci o încercare de protecție. Cumva, m-a văzut prea sensibilă și naivă pentru lumea asta.

Dar eu... eu m-am încăpățânat să-mi construiesc o viață în care acest „prea” să nu mai fie o vină. Ci o formă de expresie. De libertate.

Și simt că sunt pe drumul cel bun. Pentru că nu mi-am mai propus să mă încadrez. Mi-am propus să mă exprim.

Iar prin munca mea, acolo îmi conduc clienții: către un spațiu în care să-și permită să fie și ei „prea” – așa cum sunt – în fața camerei.

Asumați. Întregi. Împliniți.

Cât despre mine… îmi place să spun că sunt 90% eu in online. Restul de 10% mi-l păstrez doar pentru mine. E spațiul acela unde nu e nevoie să explic, să postez, să arăt.

E locul în care stau de vorbă cu mine, dincolo de orice strategie. Doar eu, cu tot „prea-ul” meu.

Și nu, nu simt să vorbesc despre valoarea numărul 2. ;))

Ce te pasionează/motivează cel mai tare legat de ceea ce faci?

Ca să pot răspunde cu adevărat la întrebarea asta, simt să încep cu ceva personal. Poate că altfel n-aș putea explica de ce munca mea mă atinge atât de profund.

Când am citit întrebarea, mi-au venit imediat în minte două frânturi de imagini din copilărie.

Prima: eu, mică, alergând după mama prin casă, întrebând-o mai des decat mă putea ea asculta: „Ce faci? Ce faci? De ce nu vorbești cu mine?”

A doua: eu în brațele tatălui meu, privind în ochii lui și întrebând curioasă: „De ce ai ochii diferiți azi?” ❤️

Cred că dintotdeauna a fost în mine o curiozitate sinceră legată de oameni. De ce simt ceea ce simt. De ce se poartă într-un fel și nu în altul. Ce ascund în spatele unui „bine” spus în grabă. Ce e acolo, în tăcerile lor.

E ca și cum, chiar înainte să pot înțelege cu adevărat, simțeam. Și aveam nevoie să vorbesc despre ce simt. Uneori cu prea multă impertinență, în locuri sau momente în care poate ar fi fost mai potrivit să tac.

(Adevărul e că n-a fost ușor cu mine. Numa’ zic. 😅)

Dar ceea ce știu sigur este că dorința asta de a înțelege profunzimea – a oamenilor, a situațiilor, a trăirilor – n-a trecut. 

Ba din contră, s-a rafinat.

Astăzi, ceea ce mă motivează cel mai tare în munca mea este exact asta: conexiunea reală cu omul din fața mea. 

Să pot crea un spațiu în care cineva să se simtă văzut, conținut, încurajat să se exprime. Așa cum e. Cu voce, cu emoție, cu tot ce e dincolo de aparențe.

Îmi place să simt când cineva se relaxează în fața camerei, nu pentru că i-am dat o tehnică, ci pentru că și-a dat voie. Îmi place când un client descoperă că poate fi „prea” și totuși bine primit. Când apare un zâmbet real. O ușurare. Un „da, sunt eu aici”.

Recunosc, îmi pierd răbdarea și interesul acolo unde, în loc de profunzime, găsesc doar o aparență. O prezență superficială.

Dar acolo unde simt profunzime... mă activez complet. Simt plăcere. Bucurie. Dorința de a  fi acolo pentru clientul meu, indiferent ce. Pentru mine, asta nu e doar motivație profesională. E felul în care funcționez. E parte din identitatea mea.

Spune-mi 3 dintre calitățile tale ca persoană.

O să aleg să spun calități care nu se văd din afară. Ci doar de către oamenii din bula mea. Cei care mă cunosc dincolo de aparențe.

Sunt fermecător – sau crunt – de sinceră. Depinde cum alegi să descrii experiența. 🙂

Am o blândețe în felul în care spun lucrurile, dar și o zonă fermă, care vorbește direct, fără ocolișuri. Fiind caldă și afectuoasă 90% din timp, contrastul se simte. Și e un contrast puternic. Unii îl înțeleg, alții… nu chiar.

Sunt fidelă. Când iubesc, dar și la final de iubire.

Și aici mă refer la relații, prietenii, proiecte, branduri, emoții.

Probabil te intrigă partea cu „și la final”. Dar am observat la mine că, deși închei uneori lucruri, le las impecabil. Din respect pentru ce au însemnat pentru mine.

Să le denigrez ar fi ca și cum aș trăda o parte din mine – cea care a fost acolo, prezentă, autentică. Iar asta… îmi provoacă conflicte interioare și o apăsare în piept, aici, în prezent.

Sunt asumată.

Calitatea asta nu m-a însoțit mereu. A venit mai târziu, la maturitate. Și drumul până la ea n-a fost ușor. Dar a venit firesc, în ziua în care m-am hotărât că vreau să fiu văzută așa cum sunt. Și că vreau să fiu apreciată pentru calitățile mele reale, nu pentru o versiune convenabilă a mea.

Sunt caldă și susținătoare, dar și fermă.

Sunt feminină și rafinată, dar și copilăroasă și zgomotoasă.

Sunt pasională și prezentă, dar și tranșantă când simt că nu mai e pentru mine.

Și nu-mi mai doresc să fiu una fără cealaltă.

Că nu’s eu. 

Ce sfaturi ai pentru femeile care își doresc o carieră de succes în domeniul tău de activitate?

Ioi… dacă nu te superi, la întrebarea asta n-aș răspunde.

Și asta pentru că „drumul meu” nu e unul model. Iar „drumul bun” sau „corect” nu-l știu eu. Nu mă simt în măsură să dau sfaturi.

Drumul meu a fost cu mult sacrificiu, epuizări și muncă excesivă. Și nu cred că asta e direcția pe care aș încuraja-o.

Așa că, mai degrabă, aleg să tac.

(Poti sa pui, sau nu, ce am scris aici. Tu decizi).

Spune-mi un moment de cotitură din viața ta, care te-a făcut să devii persoana care ești azi.

Ca în cazul multora dintre noi, momentul care m-a schimbat a fost un eveniment care a creat fisuri în mine. Fisuri pe care, după cum mi se umezesc ochii și acum, îmi dau seama că încă le simt.

Nu s-au închis. Nu de tot.

Și nu, nu e vorba despre o iubire. Deși ar fi putut fi și asta.

Ci e vorba despre o prietenie. Una care s-a încheiat. Și despre ce a lăsat în urma ei.

E o cameră în care încă nu simt să intru. Deși au trecut ani buni, e un spațiu interior în care ușa încă e între-deschisă, dar nu vreau să aprind lumina. Așa că n-o să vorbesc despre ce a fost. Dar pot să vorbesc despre ce a lăsat în mine. Și ce a scos la suprafață.

Cred cu toată inima că atunci când un eveniment dur ne lovește și rupe ceva în noi, e și momentul în care iese la suprafață cine suntem cu adevărat. Fără măști. Doar cu resursele reale. Frumoase sau nu. 

În timp ce trăiam acel moment ca pe o trădare – deși nici acum nu știu sigur ce a fost, și am ales să nu întreb, să nu sap – au apărut în mine întrebări existențiale.

Unele fără răspuns. Altele cu răspunsuri pe care nu le puteam rosti cu voce tare. Pentru că îmi zdruncinau universul interior. Pentru că îmi schimbau ideea despre cine sunt.

Și cum se întâmplă cu momentele care distrug ceva în tine… și acesta a făcut loc pentru altceva. A fost o prăbușire tăcută, dar care a deschis o poartă.

Fiind jos, în punctul cel mai greu, mi-am dat seama că pot rămâne acolo… o vreme. Sau mai mult. Sau pot încerca să mă reconstruiesc. Așa că am început cu ce știam: cu întrebări.

M-am întrebat de ce s-a întâmplat ce s-a întâmplat. De ce a reacționat așa. Dar mai ales: cine sunt eu în povestea asta?

A urmat apoi o perioadă în care am ales să mă focusez doar pe mine. Aproape că am îngropat tot ce a fost și m-am comportat ca și cum acea prietenie nu ar fi existat. M-a surprins partea asta din mine. A fost ciudată. Străină. Dar poate era felul meu de a mă proteja.

În tot procesul ăsta, mi-am pus o serie de întrebări grele.

Despre cine sunt.

Ce am de oferit.

Cui vreau să ofer.

De ce am unii oameni în viața mea. La ce ne folosim unii pe alții. Mai vreau tot ce am? Îmi place cine sunt?

Răspunsurile nu au fost ușoare.

Dar mi-au adus o claritate dureroasă: că dacă e să mă dezbrac de tot ce nu sunt, de tot ce nu-mi mai face bine… nu-mi place ce văd. Nici în mine, nici în unele dintre relațiile pe care le aveam.